Suspendarea executării silite în temeiul Legii nr. 77/2016: când măsura este nejustificată, există oare remedii legale pentru înlăturarea ei?

Rațiunea de a fi a normelor juridice care reglementează domeniul protecției consumatorului o constituie, în fond, asigurarea echilibrului care trebuie să existe între părțile unui raport juridic de drept civil. Într-adevăr, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[1], atunci când există o inegalitate de orice fel între subiectele de drept civil, legiuitorul va fi preocupat să adopte acele măsuri necesare pentru a institui “un tratament juridic special, destinat să restabilească egalitatea reală (echilibrul) dintre ele (egalitatea juridică materială, substanțială)”. O astfel de inegalitate poate să rezulte din calitatea de consumator a uneia dintre părțile raportului juridic de drept civil.

Adoptată ca act normativ menit să reechilibreze situația creditelor imobiliare contracte de consumatori în perioada anterioară declanșării crizei economice din 2008 și anii ce au urmat, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile pentru stingerea obligațiilor asumate prin credite (în continuare, Legea nr. 77/2016 sau Legea dării în plată) a putut fi aplicată doar ca urmare a intervenției instanței de contencios constituțional care a decis că, în esență, această lege reprezintă o aplicație a instituției impreviziunii[2]. Adevărul este că intenția legiuitorului nu a fost niciodată de a adopta un act normativ care să reglementeze un instrument juridic de aplicare a teoriei impreviziunii, ci de a institui, în mod vădit neconstituțional, un drept de tip nou, având, mai degrabă, natura juridică a unui drept potestativ[3], și anume ca, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din lege, prin voința unilaterală a debitorului, să se modifice situația juridică a dreptului de creanță al instituției bancare, în sensul diminuării creanței la nivelul valorii actuale a imobilului ipotecat. Numai printr-o interpretare a legii în sensul de a o compatibiliza cu întreg ansamblul de norme constituționale și legale în vigoare[4], Legea nr. 77/2016 a putut supraviețui în forma în care, în prezent, este în vigoare și se aplică. Dovada intenției legiuitorului la adoptarea acestei legi, despre care aminteam, rezultă, fără dubiu, dintr-un recent proiect legislativ de modificare a Legii nr. 77/2016 (adoptat de Senatul României în data de 19 decembrie 2018[5]) care își propune, cu încălcarea gravă a Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, să stabilească când impreviziunea operează… de drept (sic!).

Scopul demersului. Prin acest articol, ne propunem să semnalăm două situații problematice care se întâlnesc în practică, pentru care vom oferi și soluțiile pe care le considerăm potrivite pentru rezolvarea lor. Desigur că, în condițiile în care legiuitorul este preocupat de modificarea Legii nr. 77/2016 (sperăm că, în final, nu în sensul celor care se regăsesc în proiectul legislativ menționat!), soluția ideală ar fi o modificare legislativă și în ce privește chestiunile pe care le vom analiza.

Obiectul analizei. Cele două probleme pe care le supunem atenției sunt următoarele:
– problema suspendării executării silite în situația în care notificarea transmisă în temeiul art. 5 din Legea nr. 77/2016 este emisă cu nerespectarea condițiilor de admisibilitate prevăzut de art. 4 din aceeași lege;
– problema transmiterii unei a doua notificări în baza art. 5 din Legea dării în plată, în ipoteza în care contestația creditorul bancar împotriva primei notificări a fost soluționată definitiv, în temeiul art. 7 din lege, prin admiterea contestației băncii.

Suspendarea executării silite în situația descrisă la pct. (i). La prima vedere, o astfel de chestiune nu ar putea forma obiectul unei analize, ci al unui simplu răspuns dat în baza art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016: deși este vorba de o vădită inadmisibilitate pentru a recurge la mecanismul dării în plată prevăzut de Legea nr. 77/2016 (spre exemplu, împrumutatul nu este consumator, ci o societate reglementată de Legea nr. 31/1990), suspendarea executării silite intervine ope legis, iar cauza de suspendare încetează și executarea silită va putea fi continuată numai de la momentul admiterii definitive a contestației băncii împotriva notificării vădit inadmisibile.

Chiar dacă textele de lege indicate conduc la concluzia arătată[6], este cât se poate de natural să se ridice următoarea întrebare: este oare de acceptat ca o lege să stabilească, în pofida unei evidente încălcări a unui drept subiectiv civil (a dreptului de creanță având ca titular banca), ca cel care încalcă acest drept (debitorul care, în mod cert, nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 77/2016) să se poată prevala, sub orice formă, de efectele acelei legi?

Pentru a răspunde la întrebarea formulată, trebuie readusă în discuție chestiunea naturii juridice a dreptului de a obține stingerea datoriei prin transmiterea forțată a dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat, astfel cum acest drept a fost reglementat de Legea nr. 77/2016.

Potrivit interpretării exprimate în doctrină[7], interpretare împărtășită, astfel cum rezultă din Decizia nr. 623/2016, și de Curtea Constituțională a României, dreptul de a obține stingerea datoriei prin transmiterea forțată a dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat este un drept de creanță, care presupune atât îndeplinirea condițiilor (formale) de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, cât și întrunirea elementelor care fundamentează impreviziunea, condiție subînțeleasă în temeiul art. 11 din această lege.

Existența dreptului subiectiv civil. Lipsa dreptului. Abuzul de drept. Pentru ca legea să ofere protecție juridică, dreptul subiectiv civil trebuie să existe și să fie exercitat cu bună-credință – art. 14 C.civ[8].

După cum s-a arătat în doctrină[9], dacă un drept subiectiv civil nu există, înseamnă că fie este vorba despre o aparență de drept, fie suntem în situația unui exercițiu vădit ilicit al unui drept. Distincția este pe deplin justificată si, mai mult, este absolut necesară pentru a arăta, în situația analizată, care este (sau ar trebui să fie) deosebirea de regim juridic între (a) ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile (formale) de admisibilitate prevăzut de art. 4 din Legea dării în plată, dar, în soluționarea contestației întemeiate pe art. 7 din lege, instanța va decide că nu există un caz de impreviziune și (b) ipoteza în care nu mai este necesar ca instanța să analizeze condițiile impreviziunii, pentru că Legea nr. 77/2016 este, în mod evident, inaplicabilă, nefiind îndeplinită una din cerințele (formale) de admisibilite prevăzute de art. 4 sau art. 1 alin. (4) din lege.

În situația descrisă la lit. (a), suntem în prezența unei aparențe de drept. Într-adevăr, dacă debitorul îndeplinește condițiile (formale) de admisibilitate, dar la finalul procesului în care s-a judecat contestația băncii împotriva notificării emise în baza art. 5 din Legea dării în plată, se constată că debitorul nu a făcut dovada unui caz de impreviziune, înseamnă că debitorul nu a avut dreptul de a obține stingerea datoriei prin transmiterea forțată a dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat. Cu toate acestea, legiuitorul a înțeles să recunoască producerea de efecte juridice în baza unei aparențe de drept, și anume efectul suspensiv al plăților și cel de suspendare a acțiunilor judiciare[10]/executării silite declanșate împotriva debitorului.

Aici este de amintit faptul că, în Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017 (în special, a se vedea paragraful 45), Curtea Constituțională a României, învestită pentru a decide în privința criticilor de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile Legii nr. 77/2016 care stabilesc o suspendare de drept a plăților, a analizat compatibilitatea adoptării de către legiuitor a acestei măsuri (a suspendării de drept a plăților) cu instituția impreviziunii. Prin urmare, instanța de contencios constituțional a recunoscut, implicit, că nu îndeplinirea condițiilor (formale) de admisibilitate este obiectul litigiului (contestației în temeiul art. 7 din lege) dintre părți, ci problema referitoare la existența cazului de impreviziune, doar într-o astfel de situație justificându-se suspendarea de drept a contractului de credit. Același raționament se poate face, în mod evident, și pentru situația suspendării de drept a executării silite. Numai dacă obiectul disputei dintre părți îl reprezintă existența impreviziunii se justifică ca executarea silită să se suspende de drept, deși, la finalul procesului, instanța va decide că nu a existat un drept de a da în plată imobilul ipotecat[11].

(b) Având în vedere cele arătate la lit. (a), se desprinde cu ușurință concluzia că, dacă debitorul a formulat o notificare în baza Legii nr. 77/2016 deși aceasta nu îndeplinește una din condițiile (formale) de admisibilitate – altfel spus, o notificare vădit inadmisibilă, care nu mai permite a se analiza existența unui caz de impreviziune (practic, deznodământul procesului este cert), nu poate fi vorba decât despre exercițiul vădit ilicit al unui dreptcare lipsește cu desăvârșire.

Dacă, pentru rațiunile expuse, se poate accepta recunoașterea de efecte juridice în cazul unei aparențe de drept, concluzia nu mai poate fi aceeași în situația unui exercițiu ilicit al unui drept.

Desigur că, așa cum am arătat deja, citind dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, pare greu de admis că efectul suspensiv de executare ar putea fi ignorat, chiar în prezența unei notificări vădit inamisibile de a da în plată imobilul.

După părerea noastră, sunt posibile două soluții pentru a face ineficiente dispozițiile art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea dării în plată, în ipoteza analizată.

Prima variantă (și cea mai drastică) este de a cere instanței ca, în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României, să dea prevalență dreptului internațional, înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, întrucât, în situația exercițiului ilicit al unui drept care lipsește cu desăvârșire, acestea devin contrare art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Într-adevăr, este vorba despre o încălcare flagrantă a creanței băncii (cu înțelesul de bun care formează obiect al dreptului de proprietate, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului[12]), având în vedere că titularul dreptului de creanță urmează a fi privat, în mod nejustificat, pe perioada de timp în care se va soluționa procesul de contestație întemeiată pe dispozițiile art. 7 din Legea dării în plată, iar acest timp nu este deloc unul redus, în condițiile actuale care privesc sistemul judiciar românesc. Exigențele respectării și garantării dreptului de proprietate, drept fundamental recunoscut în art. 44 din Constituția României, ar fi impus, în vederea aplicării efective a instrumentului internațional reprezentat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca statul român să-și respecte obligația de a lua măsurile legislative corecte pentru asigurarea realizării acestui drept[13]. Or, prin adoptarea dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 pe care le analizăm în contextul arătat este evident că legiuitorul român și-a înălcat această obligație.

În legătură cu aplicarea prioritată a dreptului internațional, este, desigur, posibil ca judecătorul cauzei să aprecieze că, înainte de a recurge la acest mecanism de aplicare a regulilor de drept, se poate recurge la excepția de neconstituționalitate, pe care să o ridice din oficiu, cu privire la producerea efectului suspensiv de executare prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în situația unei notificări de dare în plată vădit inadmisibile. În baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituția României, se poate pune problema că, de fapt, este vorba de o (nouă) problemă de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea nr. 77/2016, pentru că normele constituționale referitoare la dreptul de proprietate, interpretate în lumina jurisprudenței CEDO, nu au fost respectate de legiuitor la adoptarea acestor dispoziții din Legea dării în plată[14].

În ce privește cadrul procesual în care creditorul ar urma să invoce aplicarea prioritară a dreptului internațional, acesta va fi, potrivit art. 657 alin. (3) și art. 712 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a luat act de intervenirea cazului de suspendare de drept a executării ca urmare a notificării emise baza în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016. Astfel, spre deosebire de situația unei aparențe a dreptului de a da în plată imobilul ipotecat [tratată la lit. (a)] când, deși contestația creditorului întemeiată pe art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată se admite, efectul suspensiv de executare nu dispare cu efect retroactiv (deci nu i s-ar fi putut cere instanței de executare să anuleze încheierea executorului de constatare a suspendării executării silite), în situația unui exercițiu vădit ilicit al acestui drept, se justifică ca instanța de executare să admită contestația la executare și să anuleze încheierea executorului de suspendare de drept a executării. Aceasta pentru că, dacă dispozițiile legale respective nu se aplică, înseamnă că încheierea executorului a fost emisă în mod nelegal[15].

A doua variantă de soluționare a problemei efectului suspensiv de executare în cazul notificării de dare în plată vădit inadmisibile ar putea consta nu în anularea încheierii de suspendare a executării silite, ci în admiterea unei contestații la executare împotriva refuzului executorului judecătoresc de a continua o executare silită pe care a considerat-o suspendată de drept, în baza art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016.

Această variantă de rezolvare are ca premisă faptul că judecătorul cauzei nu mai recurge la interpretarea dreptului prin aplicarea prioritară a normelor de drept internațional sau, după caz, invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor privind suspendarea de drept pe care le conține Legea nr. 77/2016, ci apelează la soluția care se aplică în cazul abuzului de drept. În ipoteza exercițiului abuziv, deci când dreptul subiectiv civil există, dar fie este exercitat în scopul de a vătăma pe altul, fie se exercită într-un mod excesiv și nerezonabil – art. 15 C. civ., așa cum în mod întemeiat s-a apreciat în doctrină[16], sancțiunea cu adevărat eficientă este refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că organul de jurisdicție, constatând existența abuzului de drept, va respinge acea pretenție sau apărare întemeiată pe un drept exercitat abuziv. A fortiori, în ipoteza unui exercițiu vădit ilicit al unui drept (care lipsește cu desăvârșire), instanța trebuie să aibă aceeași posibilitate. În situația analizată, instanța de executare nu ar invalida efectul suspensiv de executare produs ca urmare a transmiterii unei notificări de dare în plată [fiind ținută de dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016], ci ar permite efectuarea de acte de executare, tocmai pentru că, ulterior efectuării lor, ar avea un fundament pentru a refuza anularea acestora. Într-adevăr, chiar dacă actele de executare care s-ar efectua în intervalul suspendării de drept a executării silite (până la soluționarea contestației împotriva notificării de dare în plată vădit inadmisibile) sunt anulabile întrucât este vorba de o nulitate necondiționată – art. 176 pct. 6 C.proc.civ., nulitatea nu ar fi pronunțată[17] pentru că instanța refuză să recunoască efecte unei situații de exercitare vădit ilicită a unui drept.

Prin oricare din cele două variante de rezolvare a problemei analizate, considerăm că instanțele ar putea restabili ordinea de drept care a putut fi încălcată chiar din grava neglijență a legiuitorului (sic!) care a reglementat un caz de suspendare de drept nu doar în ipoteza unei posibile aparențe de drept (când măsura suspendării se justifică), ci și în cazul unui exercițiu vădit ilicit al unui drept (când este de neconceput ca legea să recunoască orice fel efecte juridice în beneficiul autorului exercitării ilicite).

În ce privește problema transmiterii unei a doua (subsecvente) notificări de dare în plată, în condițiile menționate la pct. (ii), arătăm că situația analizată este aceea în care, în urma soluționării definitive a contestației împotriva primei notificări, formulate de bancă în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanța de judecată a analizat aspectele invocate de debitor în susținerea existenței unui caz de impreviziune care ar fi creat un dezechilibru în executarea contractului de credit și, pe baza probelor administrare, a decis că nu există impreviziune.

Problema care se ridică este aceea de a determina semnificația juridică pe care o poate avea transmiterea unei a doua notificări de dare în plată a imobilului ipotecat, care nu reprezintă decât o reiterare a primei notificări, în contextul existenței – în legătura cu prima notificare – a unei hotărâri judecătorești definitive date în contestația împotriva acesteia.

Efectele hotărârii judecătorești: res iudicata pro veritate accipitur și obligativitatea hotărârii. Teoria impreviziunii (rebus sic standibus). Soluționarea contestației împotriva primei notificări de dare în plată are loc printr-o hotărâre judecătorească care, statuând asupra fondului dreptului (de a da în plată imobilul ipotecat și de a i se stinge datoria) pretins de debitor, dobândește autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Un alt efect al hotărârii judecătorești îl constituie obligativitateaacesteia, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ. Ambele efecte reprezintă aspecte ale relativității efectelor actului jurisdicțional[18], pentru că ele privesc raporturile juridice dintre părțile litigiului.

Excepție de la principiul forței obligatorii a efectelor actului juridic civil (enunțat în dispozițiile art. 1.270 C. civ.), impreviziunea, recunoscută pe cale pretoriană sub imperiul Codului civil de la 1864[19] și reglementată prin dispozițiile art. 1.271 C. civ., reprezintă acel remediu contractual necesar pentru a reechilibra un contract, în funcție de împrejurările care, la un moment dat, au determinat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților acestuia. Așadar, un element definitoriu al impreviziunii este că aceasta nu are caracter definitiv. Ea poate să nu existe la un moment dat (instanța să respingă cererea unei părți astfel întemeiată), dar dacă, în viitor, se vor schimba împrejurările invocate inițial, să se concluzioneze în sensul că sunt întrunite elementele impreviziunii. Tocmai de aceea, și hotărârea pronunțată într-un proces în care se discută problema impreviziunii reprezintă, în accepțiunea doctrinei[20], o hotărâre provizorie.

Sigur că, la nivel teoretic, și în ipoteza unei hotărâri judecătorești pronunțate în soluționarea contestației formulate împotriva primei notificări de dare în plată, se poate vorbi de o hotărâre provizorie: chiar dacă impreviziunea nu a existat la momentul transmiterii primei notificări emise în baza art. 5 din Legea nr. 77/2016, împrejurări care să o fundamenteze ar putea să apară în viitor.

În realitate, un eventual caz de impreviziune care ar putea să se nască în viitor (astfel încât să intre în discuție emiterea unei noi notificări de dare în plată, în temeiul Legii nr. 77/2016) ar trebui să însemne apariția unei situații dificile din punct de vedere economic, de neprevăzut, care să aibă consecințe asupra obligației de restituire a sumei împrumutate și a accesoriilor datorate. O astfel de situație dificilă din punct de vedere economic ar trebui să determine, în planul contractului de credit bancar, acel dezechilibru care izvorăște dintr-o evoluție absolut imprevizibilă a valutei creditului[21], care determină ruperea echilibrului între obligația de restituire a debitorului și dreptul de creanță al băncii. Cu speranța că nu vom mai trăi momente de criză economică asemănătoare celor din anii 2008 – 2012, putem afirma că, cel puțin în prezent, nu se mai poate vorbi despre apariția unei (noi) situații de criză a contractelor de credit încheiate în perioada anterioară evenimentelor economice amintite. Situația acestor contracte este, într-adevăr, cea care a determinat adoptarea Legii nr. 77/2016, iar mecanismul dării în plată prevăzut de această lege a fost accesat de debitorii din aceste contracte.

În condițiile în care, admițându-se contestația băncii împotriva primei notificări (nu a existat impreviziune) și ținând cont de faptul că, așa cum am arătat mai sus, un nou caz de impreviziune nu mai poate fi pus în discuție în privința contractelor de credit care au fost vizate în procedura reglementată de Legea dării în plată, trebuie stabilit dacă cea de-a doua notificare transmisă (de fapt, o reiterare a primei notificări) mai poate produce efecte.

Răspunsul este, evident, negativ. Pe temeiul autorității de lucru judecat și al obligativității efectelor hotărârii judecătorești pronunțate în contestația împotriva primei notificări de dare în plată, cea de-a doua notificare este lipsită de orice efecte juridice în raporturile dintre părți (bancă și debitor). Odată ce instanța a stabilit că nu a existat un drept de a da în plată imobilul ipotecat, mecanismul prevăzut de Legea nr. 77/2016 s-a finalizat, ceea ce înseamnă că o a doua notificare (care, de fapt, este tot prima notificare) este lipsită de suportul legal care a stat la baza emiterii primei notificări.

În practică, în lipsa unor prevederi exprese referitoare la situația analizată, impulsul este de a formula, în temeiul art. 7 alin. (1) din lege, contestație împotriva acestei notificări secunde.

După părerea noastră, având în vedere că cea de-a doua notificare este lipsită de orice efecte juridice, nu ar mai fi necesar ca o nouă contestație să fie formulată de către creditorul bancar.

Obiectul cererii reglementate de dispozițiile art. 7 din Legea dării în plată este contestarea îndeplinirii condițiilor (formale) de admisibilitate prevăzute de art. 4 din lege, precum și a celor care se referă la existența cazului de impreviziune. Nicio dispoziție a acestei legi nu stabilește că, în cazul emiterii unei a doua notificări de dare în plată, creditorul ar trebui să formuleze contestație pentru a invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în soluționarea contestației împotriva primei notificări. Este, deci, de reținut că ceea ce se judecă în contestația formulată în baza art. 7 alin. (1) din lege este însăși existența dreptului de a da în plată imobilul ipotecat și de a obține astfel stingerea datoriei. Dacă debitorul, cu nerespectarea efectelor hotărârii judecătorești care a tranșat litigiul dintre părți, transmite o a doua notificare de dare în plată, nu mai putem fi în situația în care contestația să aibă ca obiect existența dreptului de a da în plată (pentru că această chestiune a fost deja dezlegată), or, potrivit dispozițiilor art. 7 din lege, doar (ne)îndeplinirea condițiilor pentru existența acestui drept poate fi obiectul acestei cereri de chemare în judecată.

În mod evident, transmiterea unei a doua notificări de dare în plată reprezintă, cel mai adesea, o nouă strategie de a obține blocarea executării silite. Dacă, la momentul transmiterii primei notificări, care îndeplinea condițiile (formale) de admisibilitate, debitorul s-a bucurat de prezumția de bună-credință în ce privește existența cazului de impreviziune, deci a putut beneficia de efectele juridice recunoscute în baza unei simple aparențe de drept, în cazul emiterii unei a doua (subsecvente) notificări (de fapt, o reiterare a primei notificări), este vorba despre un exercițiu vădit ilicit al unui drept (care lipsește) când nu mai există nicio justificare pentru a se recunoaște efectele suspensive prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016. Iată de ce, și în acest caz, este firesc ca, dacă executorul emite o încheiere de suspendare a executări silite, instanța de executare să o anuleze și să permită continuarea demersului execuțional.

Desigur că banca va putea formula contestația prevăzuta la art. 7 din Legea nr. 77/2016 și împotriva celei de-a doua notificări, dar soluția corectă din partea judecătorului, căruia i-a fost prezentată hotărârea deja pronunțată[22], ar fi respingerea acestei contestații pe tărâmul excepției procesuale, iar nu pe fond. Probabil că, dacă se va cristaliza o practică judiciară în acest sens, instituțiile de credit vor fi asigurate că nu se mai justifică un demers de contestare a noii notificări de dare în plată transmise, în mod vădit nelegal, de către debitor. Iar dacă comportamentul ilicit al debitorului ar continua prin formularea unei acțiuni în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 (deoarece banca, căreia i-a fost comunicată o nouă notificare, nu s-a prezentat la notarul public în vederea încheierii actului de dare în plată), instituția de credit se va apăra, și în acest cadru procesual, prin invocarea efectelor autorității de lucru judecat și a obligativității actului jurisdicțional prin care instanța de judecată a decis că nu a existat niciodată dreptul de a da în plată imobilul ipotecat și de a obține astfel stingerea datoriei.

---

[1] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 13.
[2] Decizia CCR
nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, publicată în M.Of. nr. 53/18 ianuarie 2017.
[3] A se vedea Marieta AVRAM în Legea dării în plată. Argumente și soluții, volum coordonat de Valeriu STOICA, Ed. Hamangiu, București, 2016. Pentru definiția dreptului potestativ, a se vedea Marieta Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 144. În Codul civil actual, art. 1.326 alin. (1) C.civ. reglementează, în principal, situația dreptului potestativ care se exercită prin intermediul manifestării unilaterale de voință.
[4] A se vedea Valeriu STOICA în Legea dării în plată. Argumente și soluții, volum coordonat de Valeriu STOICA, Ed. Hamangiu, București, 2016.
[5] Disponibil aici.
[6] Prin decizia nr. 163 din 2 martie 2018, Tribunalul Suceava – învestit cu soluționarea apelului formulat de instituția de credit împotriva hotărârii instanței de executare (Judecătoria Suceava) prin care s-a respins contestația la executare ce a avut ca obiect încheierea executorului de suspendare (de drept) a executării – a decis că “prima instanță a respins în mod corect contestația formulată[,] în considerarea faptului că dispozițiile legale anterior enunțate [art. 5 din Legea nr. 77/2016 – n.n.] consacră o suspendare de drept a executării silite. Nu este nici căderea executorului judecătoresc, nici a instanței de executare să analizeze dacă notificarea trimisă de consumator este sau nu admisibilă. (…) Îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată este supusă analizei controlului jurisdicțional în condițiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin formularea unei contestații de către creditor”. În speță, fusese vorba de o notificare de dare în plată vădit inadmisibilă prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea dării în plată, respectiv cuantumul sumei împrumutate depășea valoarea de 250,000 EURO.
[7] A se vedea Valeriu STOICA, op.cit., p. 26 – 27.
[8] Potrivit art. 57 C. Rom., „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
[9] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 610.
[10] Spre exemplu, o acțiune revocatorie (art. 1.562 C.civ.) pe care – anterior transmiterii notificării emise în baza art. 5 din Legea dării în plată – creditorul bancar a introdus-o împotriva debitorului și a terțului contractant complice la frauda constând în înstrăinarea unui imobil neipotecat al debitorului, din a cărui valorificare banca ar fi putut să-și acopere partea din creanță (creanța chirografară) ce nu ar fi putut fi îndestulată din valoarea evaluată a imobilului ipotecat.
[11] Anticipând cele statuate prin Decizia nr. 93/2017, instanța de contencios constituțional a făcut un raționament identic chiar cu privire la suspendarea de drept a executării silite, în paragraful nr. 126 al considerentelor Deciziei nr. 623/2016.
[12] Cauza Mario DE NAPOLES PACHECO c. BELGIA; Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. BELGIA.
[13] A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 15, Volumul I, Ed. CH Beck, București, 2016, p. 150 – 151.
[14] În legătură cu interpretarea și aplicarea normelor constituționale în concordanță cu dreptul internațional, în sensul că această chestiune este o problemă de aplicare a dreptului, competență de interpretare având toate autoritățile publice, nu doar Curtea Constituțională, a se vedea Ștefan Deaconu, Drept constituțional, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 161.
[15] Bineînțeles că, dacă instanța de executare va admite contestația la executare împotriva încheierii executorului de suspendare a executării, înseamnă că va reține, în primul rând, faptul că nu erau îndeplinite condițiile (formale de admisibilitate). Această hotărâre va intra în autoritatea de lucru judecat și, pe temeiul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., va putea fi invocată în procesul în care se judecă contestația formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. De fapt, miza admiterii unei contestații la executare împotriva măsurii suspendării executării silite o constituie faptul că încheierea instanței de executare este executorie- art. 651 alin. (4) C.proc.civ., deci executarea va putea fi continuată mai repede decât dacă s-ar fi așteptat soluționarea definitivă a contestației formulate în baza art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată.
[16] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 614-615.
[17] Evitarea sancțiunii nulității se poate argumenta și din punct de vedere stict procesual. Așa cum s-a precizat în doctrină (a se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 337), existența nulității și problema interesului de a invoca nulitatea sunt lucruri distincte. Într-adevăr, debitorul nu ar putea justifica interesul pentru a obține anularea actelor de executare efectuate ulterior intervenirii suspendării de drept a executării, deoarece, contestația împotriva notificării vădit inadmisibile fiind admisă, ar urma să se efectueze aceleași acte de executare ca și cele care au fost deja efectuate. Iar dacă debitorul ar invoca faptul că imobilul ipotecat nu putea fi vândut de către executor în perioada suspendării executării silite și că dorește (ulterior soluționării definitive a contestației împotriva notificării) să recurgă la depunerea cu afectațiune specială prevăzută de art. 721 C.proc.civ., pentru a-și salva proprietatea, creditorul va putea arăta instanței că interesul invocat de către debitor pentru a obține anularea adjudecării nu este un interes legitim (art. 33 C.proc.civ. stabilește că interesul trebuie să fie, între altele, legitim). Într-adevăr, atunci când a obținut suspendarea executării silite în temeiul notificării vădit inadmisibile, debitorul a urmărit doar să blocheze demersul execuțional al creditorului, știind că nu va fi posibilă o altă soluție decât admiterea contestației creditorului împotriva notificării de dare în plată [spre deosebire de situația unui debitor care, îndeplinind condițiile (formale) de admisibilite, cu bună-credință a invocat existența unor împrejurări care, în opinia sa, fundamentau impreviziunea; un astfel de debitor ar putea solicita anularea adjudecării imobilului vândut în perioada suspendării de drept a executării silite, pentru că el a urmărit stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului, dar dacă nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 77/2016, atunci, în mod legitim, să poată să-și salveze imobilul de la urmărire prin depunerea cu afectațiune specială prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate].
[18] A se vedea Adina Nicolae în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. I. – art. 1 – 526, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1193, p. 1213 și p. 1216.
[19] A se vedea Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Ed. ALL BECK, București, 2002, p. 207.
[20] A se vedea Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 250.
[21] Evoluția absolut imprevizibilă a monedei creditului ar urma, prin ipoteză, să reprezinte evoluția ulterioară momentului pronunțării hotărârii date în soluționarea contestației împotriva primei notificări de dare în plată (când instanța a apreciat că nu există impreviziune).
Conform ultimei propuneri legislative (Disponibilă aici) care, în scopul declarat al protecției consumatorului, demonstrează o nouă încercare de a reglementa contrar principiilor constituționale, se urmărește instituirea unor prezumții de impreviziune în funcție de pragul de șoc valutar, reglementat prin Regulamentul BNR nr. 17/2012 privind unele condiții de reglementare. Este vorba despre o gravă confuzie între chestiunea gradului de îndatorare și problema impreviziunii. Experiența crizei economice a determinat adoptarea unor măsuri de prevenție în industria financiar-bancară (se observă că Regulamentul BNR nr. 3/2007 nu conținea niciun fel de dispoziții referitoare la riscul valutar, pentru că ceea ce caracteriza perioada respectivă era euforia economică care, desigur, avea să cunoască în curând reversul), dar aceasta nu înseamnă că imprevizibilul a devenit “previzibil”. Un eveniment este imprevizibil dacă, așa cum rezultă din însăși definiția acestui adjectiv, nimeni (deci nici legiuitorul!) nu l-a putut avea în vedere. Un instrument de protecție pus la dispoziția debitorului, pentru situația în care s-ar depăși gradul de îndatorare în ipoteza șocului valutar, ar putea fi, dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege, procedurile de insolvență a persoanei fizice reglementate de Legea nr. 151/2015, iar nu instituția impreviziunii.
[22] Banca invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat – art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

---

Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG

Sursa: Juridice.ro