Ce alte cheltuieli mai există în executarea silită, altele decât onorariul executorului judecătoresc?!

Soarta acestora în umbra Deciziei Consiliului Concurenței nr. 58 din 18.10.2012 și a Hotărârii UNEJ nr. 1/2013 privind desființarea Anexei 1 la Statutul UNEJ referitoare la cheltuielile de executare silită.

Urmare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 58 din 18.10.2012, Anexa 1 (referitoare la cheltuielile de executare silită) la Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc a fost abrogată prin Hotărârea nr. 1/2013 a UNEJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 374/25.06.2013.

La o primă vedere, orice debitor ar fi tentat a susține că prin abrogarea Anexei 1 la Statutul UNEJ, care menționa limitele maxime ale cheltuielilor de executare silită, aceste cheltuieli au ieșit din sfera legii, toate cheltuielile necesare executării silite fiind practic incluse în onorariul executorului judecătoresc.

Pe această temă, chiar și instanțele de contestație au produs hotărâri contradictorii, practica nefiind unitară sau cimentată, în acest sens.

Dacă analizăm în retrospectivă voința și scopul indicat chiar de către Consiliul Concurenței în acțiunea sa, acesta nu este acela de a elimina cheltuielile de executare silită întrucât (a) Consiliul nu are calitatea necesară și nici (b) un temei legal să acționeze în acest domeniu.

Scopul existenței acestui Consiliu al Concurenței, manifestat concret, în cazul de față, este de a elimina strict aspectele de concurență născute tocmai din limitarea acestor cheltuieli la un anume nivel, la care toți executorii judecătorești să se alinieze, distorsionând, astfel, o piață concurențială liberă. „Identificarea în comun a unei liste de cheltuieli și stabilirea cuantumului acestora, de către și în cadrul oferit de organizația profesională presupun un schimb de informații despre costuri între concurenți. Difuzarea de către UNEJ a acestor cheltuieli, chiar și în cuantum maxim, este de natură a-i incita pe membrii organizației profesionale să se alinieze acestora, mai întâi prin alinierea la acele elemente de cost fără a ține seama de costurile reale angajate de fiecare în parte și de cuantumul real al acestora (îndeosebi pe cei ale căror costuri ar putea fi, eventual, mai mici, decât nivelul fixat de UNEJ).”

Însuși Consiliul Concurenței menționează, în Decizia sa, acest aspect.. „Chiar în condițiile unei limitări în sus a acestor cheltuieli (stabilite în cuantum maxim), riscul pentru concurență este ca aceasta să funcționeze ca punct de convergență pentru cei cărora li se adresează și să fie adoptat de toți sau de majoritatea celor din piață slăbind astfel concurența dintre ei.”

Este evident că, în niciun caz, scopul urmărit de către Consiliul Concurenței nu a fost acela de a elimina anumite cheltuieli de executare silită deoarece sunt în afara legii, generic vorbind, ci doar prin prisma faptului că acestea nu respectă anume legi specific menționate [Legea concurenței nr. 21/1996 precum și art. 101 alin. (1) lit. a) și b) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene], care reglementează domeniul concurenței, iar nu procedura civilă în sine, după cum este greșit interpretat în unele teorii.

Faptul că limitele maxime ale cheltuielilor de executare silită nu mai sunt reglementate în acest moment, ca urmare a demersurilor Consiliului Concurenței, nu înseamnă că aceste cheltuieli, în integralitate, nu mai există și sunt stabilite în afara cadrului legal. Cheltuielile de executare silită există ca o categorie distinctă de cheltuieli, separată de onorariul executorului judecătoresc.

Ca o confirmare a celor de mai sus, chiar Consiliul Concurenței recomandă că: „Un asemenea risc ar fi putut fi evitat prin difuzarea unor elemente care să faciliteze calculul propriilor lor costuri, de fiecare în parte în mod individual, astfel încât să își poată stabili în mod autonom, independent, tarifele/cheltuielile.”

Rațiunea determinării unor valori predeterminate ale acestei categorii distincte de cheltuieli de executare silită se regăsește încă din anul 2006 și are în vedere prevederea din legea de organizare potrivit căreia, executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plată anticipată a onorariului.

Mai mult decât atât, în situația în care debitorul nu este solvabil, având obligația suportării cheltuielilor efectuate pe parcursul executării, „executorul nu primește nicio sumă de bani, până la constatarea insolvenței”, drept pentru care s-a procedat la delimitarea fată de „onorarii”, a unor „cheltuieli de executare”, ambele făcând parte din categoria cheltuielilor de executare silită.

Potrivit UNEJ, aceste cheltuieli „au fost stabilite de Congresul UNEJ cu consultarea ministerului, pentru a preveni eventualele abuzuri, având în vedere că în unele cazuri datorită refuzului debitorului de a respecta prevederile legale este necesară desfășurarea unui număr mare de activități care impun (reclamă – n.n.) cheltuieli mari.”

În perioada premergătoare stabilirii nivelului maxim al cheltuielilor, prin Anexa nr. 1, Ministerul Justiției (Corpul de Inspecție al Ministrului) a comunicat UNEJ, la solicitarea acestuia, următoarele: „Codul de procedură civilă reglementează în linii foarte generale, cheltuielile ocazionate de executarea silită, iar absența unor criterii clare de determinare a sumelor ce constituie, generează disfuncționalități grave în activitatea executorilor judecătorești care, de multe ori nu își pot recupera aceste sume. Exemplu: în situația unei creanțe de 100 RON, executorul judecătoresc efectuează multiple deplasări la domiciliul debitorului aflat la distanțe foarte mari; din onorariul legal perceput și încasat – în această situație cel minimal (50 RON) executorul judecătoresc nu își poate recupera prețul combustibilului. În acest sens considerăm că adoptarea unei hotărâri a Consiliului UNEJ nu poate avea decât un rol pozitiv, acela de a determina sfera cheltuielilor efectuate de executorul judecătoresc, ce pot fi incluse în categoria și imputate, în mod firesc, debitorului.”

Este important de reținut faptul că onorariile pentru serviciile prestate de executorii judecătorești ale căror limite minime și maxime sunt stabilite prin Ordin, de către ministrul Justiției, au fost „stabilite de Ministerul Justiției fără a include cheltuielile de executare, cheltuieli ce urmează a fi avansate de partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită.”, or, în aceste condiții, nu putem pleca din start de la premisa greșită că aceste cheltuieli, generate tot de procedura execuțională, dar calculate și evidențiate distinct, ar fi incluse de iure în cuantumul onorariului.

Aceste cheltuieli nu se referă la funcționarea și organizarea administrativă a biroului, neputând fi incluse în categoria cheltuielilor de executare silită cheltuielile efectuate cu plata chiriei, a facturilor de utilități etc., ci doar acelea născute tocmai din culpă debitorului, ca urmare a declanșării executării silite și efectuate doar în acel dosar execuțional, evident urmând a fi recuperate tot de la acesta, conform legii.

În concluzie, deși la prima vedere desființarea Anexei privind cheltuielile de executare silită poate duce la concluzia (pripită) că anume cheltuieli de executare silită sunt stabilite cu nerespectarea normelor specifice în domeniu, această interpretare este cât se poate de greșită.

Cheltuielile de executare silită nu au fost desființate, fiind eliminat doar pragul maxim al acestora, rămânând în sarcina fiecărui executor să motiveze și să justifice cuantumul cheltuielilor efectuate în propriul dosar execuțional.

Susținerea conform căreia pot fi admise doar acele cheltuieli care sunt justificate expres prin prezentarea unor facturi/chitanțe aferente acestora este doar în parte adevărată pentru că în realitate, justificarea unor anume categorii de cheltuieli este practic imposibil de realizat de către executorul judecătoresc; în timp ce unele costuri, cum ar fi costul dosarului sau costul individual al plicurilor, poate fi oarecum cuantificat, alte costuri nu pot fi individualizate, cum ar fi costul hârtiei, al copiilor realizate în dosar (copiile documentelor atașate fiecărui act procedural), altfel, decât prin raportare la un element distinct, abstract (ex: numărul filelor atașate) și nu la costul de pe factura materialelor folosite.

Mai mult decât atât, chiar și costul aparent fix, determinat prin prețul pe bucată, poate varia în funcție de anumite criterii, cum ar fi costul poștal, care scade dacă se atinge un anume număr de trimiteri lunare, al plicurilor sau al dosarelor care poate fi negociat când se efectuează o comandă substanțială etc.

Drept urmare, considerăm că singurul criteriu de stabilire al cheltuielilor de executare silită, altele decât onorariul, care nu îndeplinește absolut toate scenariile imaginate într-o posibilă contestație, dar care este suficient de clar pentru ca orice parte interesată să poată analiza modul de stabilire al cheltuielilor, este raportarea la numărul de acte emise în dosarul execuțional, această soluție oferind posibilitatea atât debitorului, cât și instanței de contestație de a verifica facil dacă anume cheltuieli de executare silită au corespondent în realitate sau sunt fictive, neefectuate în dosar.

În acest fel, cheltuielile de executare sunt raportate strict la activitatea realizată efectiv în dosarul de executare silită, dificultatea procedurii execuționale sau conduita debitorului (formularea de contestații multiple, neprezentarea la convocări etc.) fiind reflectată în numărul de acte emise, acest lucru determinând, evident, cuantumul cheltuielilor de executare silită stabilite în dosarul execuțional.

---

Autor: Eduard Peticaru | Sursa: universuljuridic.ro