A identifica o persoana fizică este mai complicat decât s-ar crede
Știri și informații - 05.06.2019
Identificarea persoanei fizice are efectul juridic al individualizării omului în cadrul raporturilor juridice la care ia parte. Pentru procesul de individualizare a persoanei este necesară identificarea după criterii reglementate de norme juridice din diferite ramuri ale dreptului.
Din punct de vedere etimologic, termenul a „identifica” persoana fizică se referă la activitatea de a „constata identitatea” persoanei, a individualiza persoana în societate și în ansamblul relațiilor sociale.
Atributele clasice de identificare sunt numele, domiciliul și starea civilă.
Numele este un drept personal nepatrimonial (indisolubil legat de persoana omului și care poate fi exercitat doar personal, cu anumite excepții), este un drept absolut, nu are valoare economică și nu poate fi exprimat în bani, este inalienabil (persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nici nu poate să-l înstrăineze decât în condiţiile prevăzute de lege), este imprescriptibil (dreptul asupra numelui nu se stinge în timp, indiferent de durata neutilizării) și este un drept subiectiv nepatrimonial. Conținutul dreptului subiectiv la nume cuprinde prerogativele titularului de a-l purta și folosi, facultatea de a solicita îndreptarea sau rectificarea greșelilor din actele care îl cuprind, dar și dreptul persoanei de a se opune folosirii numelui fără drept. Legalitatea numelui presupune că este recunoscut de legislația care îl reglementează, iar egalitatea presupune că regimul juridic al numelui este acelaşi, egal pentru toate persoanele.
Domiciliul este atributul de identificare a persoanei fizice care contribuie la identificarea acesteia în spațiu, adică într-un anumit loc precis determinat, unde se presupune a fi permanent prezentă. Etimologic, cuvântul domiciliu vine de la sintagma latină “domum colere” și înseamnă ”casa pe care o locuiește cineva”.
Domiciliul se caracterizează prin stabilitate, cu referie la locuința statornică, sintagma ”domiciliu stabil” reprezintă un pleonasm, din moment ce domiciliul constituie locuința principală, stabilă și statornică a persoanei și care se deosebește de reședință prin acest caracter de stabilitate. Scopul domiciliului este de a lega, prin prismă juridică, o persoană de un anumit punct determinat în spațiu, astfel încât, în caz de nevoie, să poată fi identificat. Libertatea de mișcare sau dreptul de a-și stabili alt domiciliu nu interferează cu stabilitatea domiciliului. Unicitatea domiciliului are în vedere faptul că la un moment dat, o persoană fizică are un singur domiciliu. Proprietate asupra mai multor locuințe nu încalcă acest caracter juridic al domiciliului. Obligativitatea domiciliului servește în același timp și societății, și persoanei, în mod individual. Inviolabilitatea domiciliului are la bază respectarea dreptului de proprietate și posesie asupra locuinței unde persoana fizică și-a stabilit domiciliul, întrucat violarea de domiciliu este infracțiune și se pedepsește ca atare de legislația penală. Noțiunea de „domiciliu” nu se confundă cu cea de „proprietate”, pentru că în dreptul public o locuință este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este și proprietar, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studențesc). De exemplu, chiriașului i se protejează dreptul la inviolabilitatea domiciliului și împotriva pătrunderilor nelegitime ale proprietarului.
Dovada domiciliului se face cu: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali; d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol.
În jurisprudența CEDO, termenul „domiciliul” are un înțeles mai larg și se face trimitere la spațiul legal ocupat sau dobândit, la orice alt spațiu de locuit, dacă există legaturi suficiente și continue, la reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă, la o rulotă pe care o persoană nomadă o folosește ca locuință sau chiar la o caravană (Cauza Connors contra Marea Britanie).
Starea civilă este un atribut de identificare a persoanei, care face parte din statutul personal. Starea civilă este reglementată de legea națională, care constitutie un criteriu determinat în cazul conflictelor de legi. Starea civilă include un complex de relații prin care persoana poate fi identificată în societate ori în familie și cuprinde toate elementele care contribuie la determinarea calității de subiect de drept al omului.
În dreptul roman situația persoanei era apreciată din trei puncte de vedere:
– status libertatis (stare de om liber, eliberat sau de sclav);
– status civitatis (starea de cetățean roman, de latin sau de peregrin) și
– status familiae (situația în familie de pater familias, sui juris sau alieni juris).
În practică, atunci când avem nevoie să identificăm o persoană, esențială este activitatea de research. De lege ferenda, ajustarea cadrului legislativ și facilitarea accesului la atributele de identificare a persoanei, în mod reglementat, mai ales pentru situațiile premergatoare unui demers judiciar care urmează să fie adus în fața instanței de judecată, sunt indispensabile practicienilor dreptului.
Câți dintre profesioniștii care participam la înfăptuirea actului de justiție nu ne-am lovit de restricții în demersurile pentru identificarea unei persoane fizice, atât în etapa premergătoare unui proces de judecată, în cadrul procesului, cât și ulterior finalizării acestuia?
a) În etapa prealabilă aducerii speței în fata unei instanțe de judecată (chiar și atunci când nu se urmărește acest scop) se pot identifica restricții prin prisma necesității de a identifica o persoană în procedura medierii, a somației de plata prealabilă procedurii ordonanței de plată, a emiterii unei încheieri de certificare a unui act, sau a notificarii de plată atunci când o creanță nu îndeplinește condițiile cumulative de a fi certă, lichidă și exigibilă.
b) Identificarea persoanei în cadrul unui proces de judecată, comportă discuții separate, după cum procedura are loc înainte de depunerea cererii de chemare în judecată, în timpul procesului supus judecății sau ulterior în cadrul executarii silite. Dacă în cadrul administrării probei cu înscrisuri, putem solicita instanței emiterea unei adrese către autoritatea competentă în vederea indicării datelor și informațiilor necesare identificării unei persoane, inclusiv în cazul indicării moștenitorilor, mijlocirea instanței nu mai este la îndemâna justițiabilului în etapa prelabilă începerii procesului sau atunci când hotărârea devine executorie și poate fi pusă în executare.
O analiză dedicată vom efectua și în cazul identificării unei persoane fizice care este reprezentantul unei persoane juridice, pentru situațile în care o asemenea identificare poate fi obligatorie în cazul necesității indicării către autoritatea solicitantă a unui beneficiar final (de exemplu în cazul unei tranzacții complexe, în cazul unui contract de escrow, etc.).
A identifica o persoana fizică este mai complicat decât s-ar crede, indiferent de aria de practică a profesionistului care are această misiune juridică cu aspect de investigație.
* Opinie sustinută in cadrul dezbaterii „Identificarea persoanei fizice este mai complicata decat s-ar crede”, editia 277, organizata de Societatea de Stiinte Juridice (SSJ)
Av. Diana Ghinculov | Sursa: Juridice.ro
Identificarea persoanei fizice are efectul juridic al individualizării omului în cadrul raporturilor juridice la care ia parte. Pentru procesul de individualizare a persoanei este necesară identificarea după criterii reglementate de norme juridice din diferite ramuri ale dreptului.
Din punct de vedere etimologic, termenul a „identifica” persoana fizică se referă la activitatea de a „constata identitatea” persoanei, a individualiza persoana în societate și în ansamblul relațiilor sociale.
Atributele clasice de identificare sunt numele, domiciliul și starea civilă.
Numele este un drept personal nepatrimonial (indisolubil legat de persoana omului și care poate fi exercitat doar personal, cu anumite excepții), este un drept absolut, nu are valoare economică și nu poate fi exprimat în bani, este inalienabil (persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nici nu poate să-l înstrăineze decât în condiţiile prevăzute de lege), este imprescriptibil (dreptul asupra numelui nu se stinge în timp, indiferent de durata neutilizării) și este un drept subiectiv nepatrimonial. Conținutul dreptului subiectiv la nume cuprinde prerogativele titularului de a-l purta și folosi, facultatea de a solicita îndreptarea sau rectificarea greșelilor din actele care îl cuprind, dar și dreptul persoanei de a se opune folosirii numelui fără drept. Legalitatea numelui presupune că este recunoscut de legislația care îl reglementează, iar egalitatea presupune că regimul juridic al numelui este acelaşi, egal pentru toate persoanele.
Domiciliul este atributul de identificare a persoanei fizice care contribuie la identificarea acesteia în spațiu, adică într-un anumit loc precis determinat, unde se presupune a fi permanent prezentă. Etimologic, cuvântul domiciliu vine de la sintagma latină “domum colere” și înseamnă ”casa pe care o locuiește cineva”.
Domiciliul se caracterizează prin stabilitate, cu referie la locuința statornică, sintagma ”domiciliu stabil” reprezintă un pleonasm, din moment ce domiciliul constituie locuința principală, stabilă și statornică a persoanei și care se deosebește de reședință prin acest caracter de stabilitate. Scopul domiciliului este de a lega, prin prismă juridică, o persoană de un anumit punct determinat în spațiu, astfel încât, în caz de nevoie, să poată fi identificat. Libertatea de mișcare sau dreptul de a-și stabili alt domiciliu nu interferează cu stabilitatea domiciliului. Unicitatea domiciliului are în vedere faptul că la un moment dat, o persoană fizică are un singur domiciliu. Proprietate asupra mai multor locuințe nu încalcă acest caracter juridic al domiciliului. Obligativitatea domiciliului servește în același timp și societății, și persoanei, în mod individual. Inviolabilitatea domiciliului are la bază respectarea dreptului de proprietate și posesie asupra locuinței unde persoana fizică și-a stabilit domiciliul, întrucat violarea de domiciliu este infracțiune și se pedepsește ca atare de legislația penală. Noțiunea de „domiciliu” nu se confundă cu cea de „proprietate”, pentru că în dreptul public o locuință este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este și proprietar, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studențesc). De exemplu, chiriașului i se protejează dreptul la inviolabilitatea domiciliului și împotriva pătrunderilor nelegitime ale proprietarului.
Dovada domiciliului se face cu: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali; d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol.
În jurisprudența CEDO, termenul „domiciliul” are un înțeles mai larg și se face trimitere la spațiul legal ocupat sau dobândit, la orice alt spațiu de locuit, dacă există legaturi suficiente și continue, la reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă, la o rulotă pe care o persoană nomadă o folosește ca locuință sau chiar la o caravană (Cauza Connors contra Marea Britanie).
Starea civilă este un atribut de identificare a persoanei, care face parte din statutul personal. Starea civilă este reglementată de legea națională, care constitutie un criteriu determinat în cazul conflictelor de legi. Starea civilă include un complex de relații prin care persoana poate fi identificată în societate ori în familie și cuprinde toate elementele care contribuie la determinarea calității de subiect de drept al omului.
În dreptul roman situația persoanei era apreciată din trei puncte de vedere:
– status libertatis (stare de om liber, eliberat sau de sclav);
– status civitatis (starea de cetățean roman, de latin sau de peregrin) și
– status familiae (situația în familie de pater familias, sui juris sau alieni juris).
În practică, atunci când avem nevoie să identificăm o persoană, esențială este activitatea de research. De lege ferenda, ajustarea cadrului legislativ și facilitarea accesului la atributele de identificare a persoanei, în mod reglementat, mai ales pentru situațiile premergatoare unui demers judiciar care urmează să fie adus în fața instanței de judecată, sunt indispensabile practicienilor dreptului.
Câți dintre profesioniștii care participam la înfăptuirea actului de justiție nu ne-am lovit de restricții în demersurile pentru identificarea unei persoane fizice, atât în etapa premergătoare unui proces de judecată, în cadrul procesului, cât și ulterior finalizării acestuia?
a) În etapa prealabilă aducerii speței în fata unei instanțe de judecată (chiar și atunci când nu se urmărește acest scop) se pot identifica restricții prin prisma necesității de a identifica o persoană în procedura medierii, a somației de plata prealabilă procedurii ordonanței de plată, a emiterii unei încheieri de certificare a unui act, sau a notificarii de plată atunci când o creanță nu îndeplinește condițiile cumulative de a fi certă, lichidă și exigibilă.
b) Identificarea persoanei în cadrul unui proces de judecată, comportă discuții separate, după cum procedura are loc înainte de depunerea cererii de chemare în judecată, în timpul procesului supus judecății sau ulterior în cadrul executarii silite. Dacă în cadrul administrării probei cu înscrisuri, putem solicita instanței emiterea unei adrese către autoritatea competentă în vederea indicării datelor și informațiilor necesare identificării unei persoane, inclusiv în cazul indicării moștenitorilor, mijlocirea instanței nu mai este la îndemâna justițiabilului în etapa prelabilă începerii procesului sau atunci când hotărârea devine executorie și poate fi pusă în executare.
O analiză dedicată vom efectua și în cazul identificării unei persoane fizice care este reprezentantul unei persoane juridice, pentru situațile în care o asemenea identificare poate fi obligatorie în cazul necesității indicării către autoritatea solicitantă a unui beneficiar final (de exemplu în cazul unei tranzacții complexe, în cazul unui contract de escrow, etc.).
A identifica o persoana fizică este mai complicat decât s-ar crede, indiferent de aria de practică a profesionistului care are această misiune juridică cu aspect de investigație.
* Opinie sustinută in cadrul dezbaterii „Identificarea persoanei fizice este mai complicata decat s-ar crede”, editia 277, organizata de Societatea de Stiinte Juridice (SSJ)
Av. Diana Ghinculov | Sursa: Juridice.ro